Corupt, stai în scaunul tău bătrân, aplecat peste neputința tuturor. Nu mai gândești, nu mai simți nimic. Privești insistent în scrijeliturile din podea. Numeri încet cutele fine ale fibrei lemnoase. Te apleci și le alinți. Îți ștergi fruntea. Mâinile sunt grele, țintuite pe genunchi. Te sprijini în ele ca în doi coloși. Riduri se adâncesc fără ritm în fruntea ta obosită. Clipești, numeri, te duci cu mintea fără control în dedesubturile pământului, te întorci. Vârfurile albite ale ghetelor stau slute. Un câmp de păreri sordide te apasă neputincios. Duci degetele la bărbie și cauți cuviincios cuta dintre simetrii. Buzele supte nu mai deosebesc nicio gură. Nasul umflat de alcool caută mirosul rânced de deznădejde. Ochii pierduți. Îi îngheți în peisajul scândurilor afumate. Umbre, zgârieturi inutile, greutatea trupului tău răstignit. Încheieturile trosnesc într-un balet cald. Te prăbușești, lin, atent, tăcut, dintr-o clipa în alta te vei scurge curat spre măruntaiele tuturor. Vei fi zeama pierderilor fundamentale. Tot sucul universal te va cuprinde. Vei mirosi uleiurile fantasmelor ancestrale, giulgiuri pătate cu limfă plescăindă. Vei trece prin disecțiile marilor creatori. Te vei recunoaște omogenizat în balta infinutului. Îți crapă osul, ți se frânge vederea, nasul se izbește în podea, întuneric și-o pală roșcată în capătul timpului tău.
Latest Entries »
Relații, căsătorii, copii născuți, copii morți, copii pe jumătate născuți, copii pe jumătate născuți morți, legi, interdicții, oamenii care se simt jigniți, cei care se simt amenințați, cei care suferă, cei care sunt pierduți, frustrări personale, regrete, societatea neargumentată, gesturi considerate deplasate, subiecte tabu, spectacol, circ, femei isterice, bărbați resemnați, partide de sex lipsite de dragoste, dragoste lipsită de reciprocitate, mâncare fără gust, carne de porc crudă, mămăligă cu mucegai, uniforme din poliester, buze care nu sărută, oameni care aleg la întâmplare, cei nemulțumiți, cei care nu știu ce vor, cei care nu știu să iubească, cei care nu știu să crească, cei care nu știu să gândească, cei care nu știu să moară, mame care nu își iubesc în infinitate copii, lupta inutilă, jena de a sta gol în fața tuturor, lipsa de tact, lipsa de compasiune, lipsa de armonie, foame, fum, oase, carne arsă, lagăr – sunt liber
Dumnezeu m-a scuipat în gură și, după câteva clipe, s-a sinucis. Mult timp am rămas cu gustul ăla de dulceață de trandafiri îmbibat în gingii și nu a fost rău. Nu am înțeles nimic din gestul lui dar am căzut la pat într-o stare de melancolie care a durat o viață. După o viață fără dumnezeu, am prins curaj. În cea de-a doua viață mi se diminuase si parfumul strident care-mi sugruma mucoasa olfactivă. Nu mai duhneam a trandafiri. Eram curată. Mă plimbam în cerc în jurul patului și îmi aminteam cu plăcere despre poziția bipedă. Niciodată nu m-am împiedicat deși uneori muream de plictiseală. Am murit încet, nimic extraordinar, o moarte pioasă lipsită în mod cert de dumnezeu. Cea de-a treia viață a fost zbuciumată. Eram o maimuță păroasă cu o conștiință total nejustificată. Neadaptată la circumstanțe am căzut pradă unor babuini care mi-au mâncat ficatul și inima. A patra viață a fost o șansă reală pentru mine. Am fost un mecena în plină glorie, cu părul blond și mare iubitor de femei. Am fost omorât. Convenabil. A cincea viață a fost albă și uneori transparentă. Am avut parte de multă lumină și mă plimbam desculță pe vârfurile munților. Iarba nu era și nici capre. Un alb decompensat care în cele din urmă m-a orbit. Am decedat fără să mă sinchisesc prea mult. A șasea viață îmi anunța ciclicitatea. Iar mi-a revenit în esofag o arsură stridentă de sirop de trandafiri. Uneori când strănutam asfixiam cu izul puternic. Îmi clăteam gura des cu apă. Lacrimile erau și ele dulci și plăcute la gust. Simțeam într-un fel că mă paște recurența. Am murit. În sfârșit. A șaptea viață a fost o așteptare obsesivă. Știam eu că Dumnezeu nu a murit și mă pierdeam în cele mai abuzive supoziții. Gustul de trandafiri era apăsător. Nu mă lăsa să respir. Aveam o specie disperată de tuberculoză amestecată cu niște petale albe-roz, de foarte prost gust. Transpiram o mireasmă dumnezeiască de trandafiri. Și cum parfumul ăsta ostil mă pândea din toate direcțiile uneori îmi pierdeam cumpătul. M-am lovit la cap rău și atunci am avut o revelație care nu m-a mulțumit deloc. Dumnezeu intrase în mine și ieșea o dată la șapte ani. Dezgustător. Aveam nevoie de companie nu de un alter-ego mizerabil! L-am scuipat golănește iar el s-a ridicat stingher în colț. Se ținea cu mâinile de pereți. Cam tremura dar nu îl compătimeam. L-am pus la zid și el a stat, cu ochii lui înlăcrimați care le vazuseră pe toate.
Un sunet e o suprafață metalică pe care cad picături de sânge, perfect rotunde. Dacă tu le ștergi cu amprenta degetului arătător poți asambla un concert agreabil în care se aud triunghiuri, cercuri și pătrate. Întinde cu degetul în picătura de sânge și descrie ușor, prin mișcări circulare și acum spiroidale – să asculți mângâierea cutelor pielii pe tabla nichelată, scurt afundat în greutatea globulelor roșii. Foșnetul de coagulare al sângelui se lovește melancolic de liniile ondulate din amprentă. Ridică degetul și apasă-l încet pe buze și, ușurat, coboară-l din nou în pata de sânge. Păstrează-l lipit de răceala metalică și respectă un respiro cizelat. Picăturile cad pe suprafața lucioasă. Cad câte trei într-un ritm selenar. În mod total nejustificat sunt absorbite complet în tăcerea plană a metalului. Acum începi din nou să rotești vârful degetului în sângele proaspăt plonjat. E un alt zgomot înfundat care-ți presează timpanul. Urmează o înaltă cu brațele deschise în V deasupra capului și se închide crunt în muțenia de cauciuc a amprentei elastice.
Când nu se întâmplă nimic vom sta nemișcați. Ne căutăm o poziție cât mai comodă și ațipim așa cu ochii larg deschiși. Ne uităm într-un singur punct. Totul este gol în noi. Nu așteptăm pe nimeni. Stăm în picioare pe trecerea de pietoni. O femeie în vârstă trece pe lângă noi și ne privește insistent. Râde, se încruntă, se rotește în jurul nostru și ne împunge cu umbrela ei depășită. Se încruntă din nou și pleacă. Afară e vremea și timpul de toamnă, nu bate nici soarele nici vântul uscat. Pentru noi e perfect. Stăm pe trecere fără să ne bată inima. În fața noastră este o clădire uriașă cu geamuri mari. Ai putea crede că ne uităm prin ferestrele astea monstruoase. De fapt noi nici nu știm că sunt acolo. Odată ce ne-am decis să nu ne mai mișcăm pierdem orice interacțiune cu spațiul real. Avem trei poziții atât de comune, nu e nimic interesant în ele. Totul e tern, șters. Pauza asta a noastră nu ne expune niciodată. Suntem protejați tocmai prin lipsa decisivă de dinamism. Nici măcar electronii nu mai gravitează pe orbitele lăbărțate. Ai putea jura că materia se prabușește spre un centru absolut. Dar rămânem, tocmai prin natura noastră aplatizată, un punct de atracție, pe trecerea de pietoni. Mașinile nu circulă astăzi tocmai pentru că nu se întâmplă nimic. Un copil vine și trage fermoarul de la prohabul prietenului meu Porr. Se amuză îngrozitor. Dar fuge speriat. Noi suntem trei prieteni. Porr e cel mai bogat. Eu și Puzhal provenim din canal. Nici noi nu am dus-o rău. Oricum când stăm nu se întâmplă nimic. Oamenii se simt vinovați. Alții au cearcăne de nesomn pentru că în ultima vreme am stat mai ales noaptea. Ei vin și ne privesc mereu, ne pun atât de multe întrebări dar noi nu auzim nimic. Când suntem activi îi convocăm mereu în ședințe publice, le predăm o serie de cursuri epuizante despre cum să faci ceva. Avem seminarii pentru toate vârstele. Din păcate, din ce în ce mai des, se întâmplă să nu se întâmple nimic. Și atunci ne oprim. Și ei ne privesc și știu doar atât: că sunt vinovați pentru nemișcarea noastră. Dar nu mai este nimic de făcut. Practic ne luptăm să mai smulgem câteva clipe de dinamism în istoria omenirii. Dar este atât de greu. Oamenii nu mai știu să facă ceva. Ei sunt atât de aproape de repaosul total. Noi trei suntem legați de ei prin patima care ne animă să-i păstrăm în mișcare. Măcar dacă s-ar gândi unul dintre ei să facă ceva, orice! Nu am mai sta așa pe trecerea de pietoni! Iar vine copilul, mă gâdilă cu un fir de iarbă. În spatele genunchiului face cercuri cercuri încet. Coboară pe picior, mă mușcă și fuge. Atât de neinspirat.
Sună urechea! Știu. Astupă cu palma. Întorc privirea, senin. Umezeala noastră tăcută plutește haotic între noi fără să aducă nimic nou. Noi suntem tăcuți. De obicei stăm așa după-amiaza și ne uităm la mare. Eu mă uit la tine sau tu la mine. Și mie-mi place pielea ta și ție-ți place pielea mea. Acum suntem aproape blonzi amândoi și arși de soare. Tu îți astupi sticla de bere în nisip. Nu pot să înțeleg de ce îmi mai sună urechea. Ai un timp! Ce timp? Ai tu un timp așa când îți sună ceva. E normal. Și mie îmi sună uneori. Mă uit la tine. Mereu știu de ce te-am ales și tu mă împingi în glumă și eu cad. Mă ridic. Te împing și eu. Da. Tu rămâi aici! Ridic degetul și îți ordon ca un hitler. Tu îmi dai un bobârnac în gleznă. Te uiți de jos, cu un ochi închis și râzi scăzut cu gura strâmbă. Hai lasă! Eu mă duc să-mi spăl picioarele în mare. Îmi întorc fața spre tine. Iar mă uit. Te știu atât de bine. Parcă ai fi eu. Te privesc. Îți păstrezi coatele sprijinite de genunchi și-mi faci cu degetul gestul nostru obscen și eu arunc apă spre tine. Te întorci. Soarele de apus te luminează. Mă așez la mal și stau și te privesc. De lene. Îți iei berea. Vii lângă mine. Stai în picioare. E așa o diferență între noi dar nici eu nu vreau să mă ridic. Mă mângâi pe cap și te întinzi, îți lași sticla goală în nisip. Eu mă prind de piciorul tău și mă ridic. Mergem? Unde? Mai încolo. Hai. Mă prinzi de umăr și mă uit în sus la tine. Nu te mai sprijini de mine! Dar nu mă sprijin, deșteapto! Îți dau un șut în fluierul piciorului și tu mă iei pe sus. Nu mai scapi! Mă arunci în apă. Aștepți să scot capul din valuri. Îmi ferești părul din ochi și eu râd atât de tare. Tu încă aștepți. Mereu te trag la fund. Dar acum stau cu picioarele în jurul bustului tău, cu o mână te țin de umăr și cu cealaltă mă șterg pe frunte și râd. Chiar acum.
Nu i se potrivește deloc dar nu e treaba noastră. Eu am niște pantaloni rupți de la frate-miu și ne ducem să curățăm mormântul lui tataie. Taică-miu a venit la țară fără schimburi. Mereu face așa. Acum a râs un vecin că sunt ierburi multe la mormânt. Bine. Miroase a fân. Ne cam pișcă țânțarii. El întinde mâna și îmi arată dealul din zare. Este o pădure a cuiva. Tot zice ceva. Mă uit la copaci. Cade greu ce zice taică-miu dar nu îl mai obosesc la nesfârșit cu întrebările mele. El repetă dacă înțeleg. Eu dau din cap îhî. Dar mă uit la pădure. E așa mare și verde și mă cuprinde o nebunie. El tot dacă înțeleg. Eu un îhî cu ochii bătuți într-o singură direcție. Țânțari, plante, tata dă din mâini, tataie doarme dus în groapa lui, eu mă topesc. Taică-miu mă trage de mână, și stai să-ți spun, da tată am înțeles, poți să crezi așa ceva, nu știu, ei! Avem o găleată din plastic plină cu obiecte care se lovesc scurt din timp în timp. E cald, eu mai târâi grebla uneori pentru că-mi place. Stau cu privirea tot bântuită în pădurea mea goală de libertăți. Cam mi se zbate inima, respir haotic, mă șterg pe frunte. Așa m-aș duce. Numai între copacii ăia mi se pare că mă trage ceva. Numai între ei aș sta fără să gândesc o clipă. Tată, să nu zici că nu știi. Da tată. Tu acum nu te gândești dar cine știe… Așa e. Se oprește și își șterge fruntea. Mă scarpin cu coada greblei la tâmplă. El râde. Băi frate! Râd și eu. Peste umărul lui mă uit și mi se întinde zâmbetul, se strâmbă. Tata dă din umeri. El mereu se face că nu înțelege. E bine. Mă așez pe găleată. Am obosit. Întoarce găleata și lasă să cadă din ea totul. Se așază greu dar îl ține. Moș gros! Râdem amândoi. Se uită și el. Eu sunt de-a dreptul supt de copacii mei. Mai spun uneori ceva dar nici măcar nu mă mai aud. Stau la pândă între mișcările mele disciplinate și tot ce se izbește în mine. E cald, obositor. Mă uit la taică-miu. El e cu ochii în zare dar vorbește. Mă liniștește și îl pierd în mișcările repetate ale maxilarului. Iar mă uit, respir greu, mi se usucă buzele, respir, îl privesc, aceiași dinți galbeni care rânjesc cuviincios. Măi! Îmi bate inima rău! Tot mai verde văd și numai copaci și trunchiuri neliniștite! Respir și respir, mă șterg, scap grebla. Ai scăpat grebla! Mmm Măi! Capul meu vâjâie, iar mă uit la tata și-l scuip! El se uită uimit! Cu toată ura o iau la pas! Merg rău! E atâta încrâncenare în pasul ăsta al meu. Îmi amintește de iepuri și lupi și lei. Inima e în gât verde. Gâtul uscat. Simt o insecta pe gât. Nu mă opresc, o iau în linie dreapta. Băăăăăăăăăăăăăăăăăăi! Taică-miu urlă în spate. Băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăi! Na, merg! Ai vrut să merg, uite merg! Rapid! Acum alerg. Toate plantele se rup de gambele mele. Nu mă doare. Mă uit la buza pădurii care vine spre mine și eu o rup spre scăpare! Fug ca un atlet, acum ridic picioarele sus, nu mă mai ține nimic în loc! E frânt! S-a rupt ceva! Respir greu. Mă uit în spate. Taică-miu stă cu palmele peste obraji. Să înțeleg că nu înțelege nimic. Alerg. Mai este un pic. Spre final devin și mai agitat! Până când cad ud la marginea pădurii. Băăăăăăăăăăăăăăi! Îi fac semn. Vinoooooo! El o ia încet și atât. Eu am timp să mă gândesc. De aici ce să fac? Cum să scap?
Un film de dimineață, gol. Bucătăria cu gresie si faianța albă pute îngrozitor a tutun iar tu stai sfrijit într-un colț. E geamul deschis si bate vântul unei ierni judecătoare. Cu pătura în cap atent potrivită astfel încât țigara poate să ardă liber. Nu ai nicio intenție să îți dai foc. Lumina e plată dar aerul rece te trezește rapid. Cești murdare, cuțite cu ciocolată, un platou cu resturi de fripturi, nu ai știut exact de ce s-au adunat aseară dar te-ai izolat in camera ta. Ai cam înțeles că vor strâmba toți din nas când îți vor vedea fața desfigurată. Oricum nu te mai doare nasul așa rău și acum te doare în cot . A trecut. Azi va fi liniște. Au plecat toți la serviciu. Tu ai rămas să îți faci bagajele. Îți va fi dor de bucătărie. Arată atât de rău cu mobila verde șters care mereu ți-a amintit de bunica, taburete din metal cumpărate de la Cora, aragaz de foarte mult timp. Când ai văzut apartamentul ai întrebat dacă nu poți muta un pat în bucătărie. Fata aia mai tânără a zis că e interesant dar că nu. Ai dat din umeri și ți s-a părut un preț accesibil. Clădirea veche, cu bulina roșie care te convingea mereu să râzi cu gura până la urechi. Ai nasul roșu de frig. Stingi țigara, te strângi sub pătură. Altă amintire. Ești cam sătul dar nu e rău. Mâine vei sta într-un apartament nou, într-un complex modern. Are o bucătărie fadă. Ai să fumezi pe balcon. Nu ești liber încă. Asta e. Mai ai de așteptat. Un rahat de bursă. Dar știi că în final, când o fi, vei ajunge acolo, ai să-ți deschizi fericit o bere rece, ai să-ți aprinzi o țigară, într-o bucătărie răcoroasă, într-o zi de vară și ai să aștepți liniștit seara când vor veni la tine oamenii de care îți este dor. Toți! Atunci nu ai să mai vezi toate fețele astea pe care vrei sa le desfigurezi, care se uită la nasul tău spart și înghit în sec. Atunci ai să fii liber, în bucătăria ta, nu o să mai bată iarna asta absolutistă.
filmbruitage 